Timonierul pitit in cutia sextantului

John Coltrane, unul dintre cei mai interesanți muzicieni ai lumii și inovator al jazzului modern, a spus că, dacă ești sincer, poți cânta și la un șiret de pantof. Câtă vreme pare că tot ceea ce ne înconjoară nu este altceva decât spirit, și că Universul, despre care vorbim cu destulă ușurință, este în totalitate mental, nu văd cu ce poate diferi o coardă de contrabas de o legătură pentru încălțăminte. Totul este încătușat într-un joc năstrușnic, al atomilor. Ce e de natură logică în muzică? Nimic! Ce e logic în percepția culorii roșii? Nimic! Aceste observații îi aparțin lui Sergiu Celibidache.
M-am folosit de două citate fascinante, pentru a încerca să creez contextul care să-i explice evoluția centrifugă. Pare că nu ai nici o șansă să devii întreg dacă nu părăsești sistemul nostru de învățământ, tributar atâtor forme de complexe. Pot fi cele de superioritate, ale celor convinși că românii sunt geniali și plini de substanță sufletească, de patos; sau cele de inferioritate, clamând imposibilitatea de a mai prinde din urmă marile culturi europene. Sigur, până la urmă adevărul este prezent în ambele locuri, pentru că asemănătorul și neasămănătorul au, de fapt, aceeași semnificație. Schimbările pot veni doar din căutările de sine, ale Profesorului și elevilor săi. Câtă vreme școala noastră de jazz a fost mai mereu doar o confrerie a stigmatizaților, și cât timp cei care au vrut să deprindă swingul sau improvizația au fost nevoiți să urce mereu același povârniș al lui Sisif, ba din lipsa cărților, ba din lipsa celor învățați, ba chiar din lipsa unei culturi a instrumentului pe care s-au hotărât să-l învețe, nu este de mirare că saxofonistul Cătălin Milea a decis să se ia de gulere cu Vestul. Interesant este că biografia lui adună laolaltă, ca într-un creuzet din care se revarsă aurul topit al adevăratelor muzici, nume mai greu de pronunțat: de școli, de premii și artiști. Printre ultimii, mereu, eroii despre care am mai pomenit, jazmanii de pe aici, cei ce-au rămas să-nfrunte pe mai departe tăria de urechi. Auzisem despre el tot felul, lucruri pestrițe, din care nu-mi puteam compune un portret. Nu știu de ce, mi-l închipuiam cu burtă, una în care macerau subversiv notele pe care urma să le arunce în lume. Apropierea lui de niște prieteni de-ai mei am simțit-o ca pe prima zi de toamnă. Era răcoarea aceea, care la un moment dat îți sperie anii. Cu el prin preajmă, ca muzicant, începusem să nu mă mai simt confortabil. Iisus sosise și vameșul era cacarisit de frică. Bănuiam că voi ajunge să-l cunosc. S-a și întâmplat. Am rămas trăsnit în fața fragilității sale, privind mai mult timp la cutia în care-și ținea, în bandulieră, instrumentul. Ar fi încăput în ea aproape fără probleme, ca un contorsionist al sunetelor - ceea ce și este, măcar prin prisma preocupărilor privind curentele europene de avangardă.
închei scurta croazieră pe siajul acestui mare om mic cu comanda Cap compas!, îndemnându-vă să-i căutați sunetele liniștite, atinse, câteodată, de febra zgomotului ori să-i răsfoiți gândurile și speranțele, ca pe frunze, în publicația de specialitate, Jazz Compas, puntea unui spărgător cu mateloți încercați. Al cărei editor-șef este.