Variațiuni din Oale și ulcele (prima parte)

Temă
Recunosc că îmi e mult mai la îndemână, vreau să spun mai confortabil, să muşc din fruct, din legumă, din colţul de pâine, decât să fac uz de un larg arsenal de veselă şi tacâmuri, dar mai cu seamă de maniere. în fond, e diferenţa dintre crud şi gătit. Şi îmi închipui că a consuma ceva crud lasă suficient loc de desfăşurare unei bucurii într-un fel primitivă, schimbului liber de priviri şi cuvinte, imprevizibilului, spre deosebire de codificarea și ritualizarea care organizează întregi serii de vase şi orice fel de instrumentar gastronomic în împrejurări oficiale, solemne.
Arheologia şi muzeografia, dar probabil şi alte domenii, utilizează din plin clasificările formale, în vreme ce etnografia, etnologia sau antropologia stau mai degrabă pe răzoarele contextelor, ale încărcăturilor sau asociaţiilor simbolice. Suntem nevoiţi să înghiţim şi crud, şi gătit — ni se întâmplă tuturor. Dar nu toţi şi nu întotdeauna reuşim să învăţăm sau să putem fi şi liberi, şi manieraţi. Cu toţii avem portrete interesante, ale căror tuşe sunt sunetele, adjectivele, mimica. Dar mai avem propriile noastre poveşti despre felul nostru de a mânca. Din ce mâncăm — aici sunt alte și alte povești. Simple mitologii personale în care încap de-a valma nenumărate versiuni.

Acasă — variaţiune I
Am avut şi noi acel depozit sacru al familiei — partea de jos a vitrinei din sufragerie ferea de ochii noştri şi ai musafirilor vesela pentru momentele speciale. Părinţii le spuneau acelor vase servicii. în partea superioară erau etalate seturile, servicii şi acestea, de pahare şi ceşti. Nu ştiu exact ce anume făcea diferenţa: încărcătura decorativă, ori mărimea lor care permitea prezentări năstrușnice, pe mai multe registre, printre care se iţea câte un bibelou, un săpun sau un pachet de ţigări străine? Vitrina aceea era un mic muzeu al familiei, dar unul viu, căruia de Crăciun, de Paşti, la aniversări, onomastici şi alte chefuri mai cu moţ îi deschideam uşile. Toate acele goluri se umpleau, aşa cum şi sufrageria era plină de noi, cu sunetele şi gesturile noastre care tindeau să depăşească măsura. în fond era vorba de sărbătoare, acel timp în care aparent nu mai există bariere. După ce totul trecea, vasele se întorceau în vitrină şi îşi reluau aşteptarea pentru a fi slobozite iarăşi pe feţele de masă apretate.
Câtă vreme vitrina ne privea trecerile neglijente prin sufragerie, lipsită de priviri admirative, uitată până în pragul următoarei sărbători, noi mâncam la bucătărie. Acolo erau vase de toate zilele, rândaşii stomacurilor noastre, cele ce ne ştiau prea bine suferinţele. Cele mai folosite erau la vedere. Dar nici vorbă de servicii. Farfuriile în care mâncam zilnic erau desperecheate, ca un parlament democratic constituit. în plus, printre ele îşi făcuseră loc aduse de curenţii unei devoţiuni neobosite vase primite în sâmbetele morţilor. Vase de porţelan, vase de pământ. Povestea asta se poate regăsi în memoria multor familii. Aşa cum în unele din bucătăriile prin care am trecut am mâncat din farfurii pe care erau inscripţionate însemnele unor hoteluri. Bănuiam care era drumul dintr-un hotel sau dintr-un restaurant într-o casă. Vase străine ca niște beţivi rătăciţi, ca nişte femei uşoare.
De altfel, bucătăria era un spaţiu deschis, ca un top muzical. întotdeauna era loc pentru o nouă farfurie, una singulară, fără fraţi şi surori. Era loc şi pentru orice nouă desperechere a serviciilor din vitrina sufrageriei. Din tot acest amestec ne puteam alege farfuria preferată, fie că o făceam pentru mărime, adîncime, decor (acesta putea fi pe fundul farfuriei sau pe margine), pentru culoare ori pentru marca de pe dos. Fiecare ţinea la farfuria lui, aşa cum ţinea la locul lui la masă. Uneori se întâmpla ca farfuria să cadă în dizgraţie, aşa că alegeam o alta din haremul instalat lângă chiuvetă. Niciodată dintre cele în care primeam pomana, de regulă farfurii ieftine, cu decoraţiuni ce se deteriorau destul de repede — într-un mod inexplicabil, farfuriile astea trezeau în mine silă, greaţă. Când şi când, din această selecţionată unele farfurii erau repudiate, ajungând în cele din urmă să poarte în pântecele lor nasturi, cuie, şuruburi, piuliţe în gospodăria noastră întotdeauna aflată într-un freamăt neîntrerupt. (fragmente din publicația "Oale și ulcele", apărută la editura Martor / MțR)
Următoarea parte va apărea săptămâna viitoare.

Cosmin Manolache este muzeograf la Muzeul Ţăranului Român şi scriitor. A publicat volumul Ce faţă cumplită am şi a participat cu texte la volume colective (Povestiri mici şi mijlocii / Cartea cu euri / Arca lui Noe - de la neolitic la Coca Cola / Anii 80 şi bucureştenii / îngeri zmei şi joimăriţe / Primii mei blugi / Prima mea călătorie în străinătate). Blog personal/ Miziliada.blogspot.com