Scrisori de pe front. Sau un alt fel de centenar

Când am început să lucrez la această temă – cea a scrisorilor de pe front, din anii Marelui Război – aveam anumite așteptări de la paginile vechi, îngălbenite, pe care îmi doream să le caut. Ca în multe alte împrejurări însă, presupunerile s-au ciocnit de un chip al realității în mare măsură diferit sau, altfel spus, socoteala de acasă nu s-a prea potrivit cu cea din târg. Ceea ce credeam în urmă cu doi ani contează acum mai puțin, important mi se pare că, strângând atâtea și atâtea texte de acum o sută de ani, intrând până peste cap în truda căutării, a descoperirii și a punerii în ordine a mărturiilor, am pătruns pas cu pas, tot mai adânc, într-o adevărată călătorie inițiatică. Voi descrie, așadar, o parte din pașii acestui parcurs, a acestei pribegii prin lumea scrisorilor.
Cei care și-au pus gândurile pe hârtie în vâltoarea războiului, în momente vitrege sau liniștite, nu mai există de mult, dar, paradoxal, frânturi din spiri­tele lor sunt și acum vii, scăpărător de vii, ca și cum oamenii aceia mai au încă ceva să ne spună, să ne șoptească măcar, să ne tragă discret de mânecă. După nenumărate luni petrecute în preajma scrisorilor, sunt gata să afirm că imaginea noastră despre Marele Război este mai degrabă roaba unor clișee, a unor tușe groase trasate de manualele de istorie și de regimurile politice, decât oglinda unor întâmplări și trăiri din anii unui conflict cumplit. Omul e om în orice împrejurare, oricât ar fi ea de sumbră, prin urmare în scrisori, în cărți poștale, în jurnale, în notele personale și chiar și în fotografii e pre­zent tot ce e omenesc. Nu numai despre eroism este vorba în aceste scrieri, nu numai despre idealuri naționale și cauze mărețe, ci despre o mulțime de așa-zise nimicuri, mărunțișuri și corvezi zilnice, care au umplut, umplu și vor umple viața oricui. (Mirela Florian. Fragment din prefața cărții Scrisori de pe front, Mirela Florian, Editura Martor 2017).

(...) În legătură cu cel dintâi război mondial, și în perioada interbelică, și după aceea, s-a apăsat îndelung pe coarda sensibilă a patriotismului, s-au folosit pomezi și farduri, s-au înălțat imnuri, s-au creat eroi, s-au băgat sub preș slăbiciuni, mizerii, lașități, erori, trădări și înfrângeri. În o sută și ceva de ani, într-un veac în care mașinăria propagandei a lucrat la foc continuu și a cunoscut cele mai aberante forme (nazismul și comunismul), chipul Marelui Război s-a tot schimbat, a suferit diferite operații estetice, după cum au vrut stăpânii epocilor și după cum a bătut vântul prin politica Europei. Pe deasupra, inevitabil, a apărut acea clasică supremație a numerelor, a procentelor, ca și cum în tranșee s-ar fi aflat cifre, nu soldați, iar pe câmpurile de luptă ar fi bântuit rigoarea rece a statisticii, și nu foamea, frigul, disperarea, frica, tifosul, gripa spaniolă, gazele toxice și, mai ales, furia gloanțelor, a baionetelor și a obuzelor. La fel, modificarea spectaculoasă a hărților a fost pusă mai presus de drama oamenilor, de ceea ce a reprezentat acel război cutremurător pentru combatanți și necombatanți, pentru cei de pe front și de acasă, pentru cei care purtau uniformă sau haine de toate zilele. În manuale și în cărțile de istorie, timp de un secol, indivizii au fost ignorați cu desăvârșire, suferințele personale s-au pierdut în marea cenușie a armatelor, a mulțimilor în derivă, a bătăliilor celebre și a așa-ziselor idealuri ale popoarelor, definite adesea post-factum, cu o sumedenie de ingrediente ale naționalismului. (Filip Florian. Fragment din prefața cărții Scrisori de pe front, Mirela Florian, Editura Martor 2017).

9 Noiembrie 1918
Ghermano Blanasiu, confesorul Brigăzii a x-a Artilerie
Memoriu de modul cum am fost tratat în timpul captivității în Bulgaria

Subsemnatul, Ghermano Blanasiu, care am fost mobilizat pe ziua de 3 August 1916 la Brigada a X-a Artilerie. Luând parte la luptele din Dobrogea și de la Neajlov în luna Noiembrie 1916, infanteria inamică care ne-a făcut prizonieri în satul Epurești, județul Vlașca, era turcă. Numărul de ofițeri prinși în acest punct a fost 25–30.
Am fost luați, escortați până la satul Bălăria, unde găsim și acolo alt grup de ofițeri (vreo 20–25). Câțiva ofițeri ereau prinși de bulgari, iar restul de nemți.
Ajunși la Bălăria, ne separă ofițeri de trupă, un ofițer german ne ia câte un interogatoriu (mie nu mi s-a luat interogatoriu văzându-mă preot), după care trecem sub paza turcească peste noapte, într-o casă aproape de marginea satului, mică și insuficientă față de numărul nostru.
Cu mari stăruințe de abia am putut obține niște pae și așa ne înghesuim vreo 20–25 ofițeri într-o cameră 4 × 4 m.
În zădar am cerut ca cel puțin dacă nu ne duc în altă parte să fim mai comozi, cel puțin să ne împartă în mai multe locuri ca să putem sta, fiindcă în înghesuiala aceia ne asfixiem; totul a fost în zădar, nu ni s-a dat nici o atenție. De abia ni s-a adus puțină apă, nici hrană, nimic.
Am căzut prizonier pe ziua de 20 Noiembrie 1916 pe la ora 3-4 p.m.
A doua zi (21 Noiembrie) pe la ora 1 p. m. ni s-a dat câte o farfurie de ciorbă, de nemți (și aceasta cu grea stăruință) după care am fost escortați și porniți pe jos către Giurgiu. Către seară suntem opriți la Ghimpați unde am stat toată noaptea într-o parte (sală) a școlii primare fără a ne da de mâncare, cu toate că eram slăbiți, flămânzi și obosiți aproape peste măsură din cauza drumului.



Scrisori de la Scarlat Struțeanu către Fulvia Slavici
(Fulvia Struțeanu (1891-1974) – cea de-a doua fiică a scriitorului Ioan Slavici și a Eleonorei Slavici (n. Tănăsescu), licențiată în Litere și Filosofie, mai târziu soția profesorului și criticului literar Scarlat Struțeanu. Împreună, cei doi au avut trei copii: Mircea, Alexandru și Ioan).

21 septembre 1917
Dulcea mea Fulvia, nu știu pentru a câta oară încep aceste pagini pe cari rând pe rând le-am distrus fiindcă eram sigur că nu-ți vor parveni niciodată.
Înviorat de o speranță efemeră, încep încă o dată, de data asta însă cu gândul de a continua orice s-ar întâmpla. Nu am nici un motiv să fiu mai sigur acum decât altă dată. Totuși vreau pentru mine însumi să am de aci înainte în fața ochilor mărturia veșnică a stărilor mele sufletești. Singura mea mângâiere acum!
Trăesc zi și noapte de vorbă cu tine. Icoana ta este veșnic lângă mine și mă protejează, dar nu ești tu Fulvio scumpă, nu ești tu de acum, este Fulvia din țara mea, Fulvia de altădată.
Când vreau să mă gândesc la Fulvia mea din robia nemțească, din cătușele bandiților de drumul mare, nu mai văd nimic. Se lasă o ceață ca o perdea în fața ochilor mei și totul se amestecă pentru mine...
(...)

20 Februarie 1918

Pacea este chestie de câteva zile, dacă nu o fi chiar semnată în aceste momente. Misiunea franceză a început să plece. Cred că ultima scenă a tragediei noastre naționale s-a consumat, actorii însă nu-și mai vor veni în fire așa de repede.
După câte am auzit, am fost siliți să semnăm o pace a cărei infamie nu poate să apese decât asupra acelora a căror trufie vremelnică este răsfățată de acest act de supremă nedreptate și asupra împrejurărilor cari numai prielnice nu ne-au fost. Generațiile viitoare își vor aduce aminte cu dezgust de noi, deși nu suntem vinovați, dar oamenii în genere au oroare de analiza amănunțită a circumstanțelor complicate în care am fost siliți să ducem acest răsboi, unul care ne-a adus la sinuciderea vieții noastre de stat.
Poate că cine știe ce evenimente neatârnate de voința noastră vor contribui la îmbunătățirea soartei noastre, dar fără îndoială, într-un asemenea caz, s-ar ară­ta că noi Românii am fost hărăziți să fim un popor ridicol în istoria lumii întregi.
În momentul când am îndrăsnit să ne trezim din îmbuibarea vieții noastre sătule și parazitare pentru a demonstra consfințirea vieții noastre naționale, am fost striviți de puterea pumnului organizat, fiindcă în atitudinea noastră nu vorbea o serie întreagă de generații mânate de același îndemn al răscumpărării prin sânge a unor drepturi sfinte, ci era un gest de operetă al unor parveniți, care scontaseră de mult succesul sigur.
Ar fi fost imoral să câștigăm răsboiul acesta noi, cari la un moment dat sătui de afaceri veroase, am vrut să facem și puțină literatură, întocmai ca negustorul care, plictisit după o zi de priveghiu la tejghea, se duce seara la teatru; ar fi fost cea mai nedreaptă și periculoasă ratificare pe care ne-ar fi dăruit-o soarta nouă, un popor care o viață întreagă ne-am legănat între Tache și Petrache, plecând urechea la zornăitul arginților din buzunar mai degrabă decât la bătaia inimelor de Români din piepturi.
Poate că desnodământul trist care trebuie să se întâmple ne va aduce pe calea cea dreaptă și adevărată.
Este o mângâiere târzie, dar poate cea mai justă.
Ne intoarcem acasă cu inimile încleștate și cu ochii plecați, fiindcă ne întoarcem învinși și de faptele noastre, și de soartă, dar avem mândrie să strigăm tuturor în față și drept în ochi, n-am fost învinși de dușman!
Acest dușman ne-a făcut fără să-și dea seama cel mai mare bine, ne-a învățat să fim prin noi înșine în viață.
Învățătura asta ne-a costat scump pe noi, dar îi va costa mai scump tot pe ei.
Și acum, pe lângă suferința noastră a tuturor, vine încet, încet și-și depunde amarul și jalea mea care e numai a mea.
Este aproape o lună de zile de când aproape în fiecare zi vin scrisori din teritoriul ocupat la toți camarazii mei. Suntem șapte cu toții și toți am primit una sau mai multe scrisori de acasă. Eu sunt singurul care mă simt stingher și uitat de toată lumea. Mi-e și frică să mă întorc acasă. Cine știe ce mi-o fi dat să aud sau să văd! Orice s-ar spune, trebuie să fie ceva schimbat în sufle­tul tău de când ne-am despărțit. Nu ai găsit tu niciodată prilejul să-mi scrii sau să faci să-mi parvină vreo veste oricât de laconică ar fi fost ea? Oare?...
Încerc să nu mă gândesc și nu pot. Aceleași gânduri se năpustesc vijelioase în mintea mea încât îmi înegurează gândirea, iar șarpele blestemat mi se strecoară în suflet și mă mușcă.
Mă simt atât de blestemat de soartă, încât simt o ură neîmpăcată contra mea însumi. Nu pot să mă sufăr; îmi vine să fug departe, să scap de mine însumi, dar în zadar. Port în mine chezășia unei suferințe care spre binele meu ar trebui să-mi fie fatală. Am sufletul prea întortochiat ca să-mi mai pot găsi vreodată liniștea și nici nu am puterea să o mai caut. Revederea noastră va fi pentru mine prilejul celei mai cumplite suferințe, fiindcă sufletul meu nu e plămădit și din uitarea necesară omenirii pentru alcătuirea unei vieți fragmentate și nici nu cunoaște viața care să nu se sprijine pe trecut. Ursita a fost nedreaptă cu sufletul meu și mi-a dăruit numai lăcrămi, nu ochilor, ci inimii.
Bébè

Dnei Maria Dădârlat
Comuna Pazarlia Jud. Constanța
România
Dobrojia
Turkes 11 Feb. 1918

Scumpa mea Soție și Copilași
Aflați dragi mei că eu sunt sănătos și trăesc bine. Dragă Marițo, scriemi cât de des și scriemi ce ai făcut cu pămantu; a fost arat tot și anul acesta îl dai cuiva săl lucreze, dacă e cu putință ară cât poți, ear restu, dacă ai cui, dăl de izlaz sau cosește fân. Am scris și tati, scriemi de tot ce e mai important; mai ții vreo căruță? Și hamurile dacă le ai păstreazăle. Via cine ț’o lucrează cine o tae? Lucrați cât puteți mai bine via cu sapa Ionel și Genica să lucreze și ei cât le e puterea. Unchiu Galeș mai ține ceva oi și Topârceanu tizu e acasa sau numai nenea Dumitru? Complimente lui Nenea Petrea și leliți Ane, Unchiului și Matuși și la toți cei cari te întreabă de mine.

Sărută copii din partea mea ear pe tine draga mea
te îmbrățișez cu dragoste al tău soț Dumitru



Stan Iliescu
Impresii și întâmplări văzute de mine ca participant
la acest războiu, cu Regimentul de Căi Ferate

Războiul cel Mare
1914 – 1918

Pacea Română din 5 Martie, stil nou, 1918
1) România cedează Puterilor Centrale Dobrogea până la Dunăre.
2) Puterile Centrale vor amenaja pentru România un drum comercial până la Constanța, pe mare.
3) Se admite în principiu rectificarea frontierei Austriei către România.
4) Se admite în principiu stabilitatea raporturilor economice conform situației.
5) România va demobiliza cel puțin opt divizii din armata sa. Această demobilizare se va face cu înțelegerea Mackensen, iar restul armatei se va demobiliza după încetarea războiului cu rușii, rămânând numai trupele necesare pentru paza frontierei către Rusia.
6) România se obligă să licențieze pe toți ofițerii streini, inamici Puterilor Centrale. Puterile Centrale se obligă a le asigura trecerea. România se obligă a părăsi toate teritoriile ocupate în Austria (era vorba de Bucovina).
7) România se obligă să dea tot sprijinul posibil trecerei trupelor Puterilor Centrale prin Moldova și Basarabia spre Odessa.
8) Tratatul se va aplica imediat în 14 zile începând dela 5 Martie, stil nou. Se va încheia tratate speciale cu fiecare putere în parte în baza acestui tratat.
9) Încheiat la 5 Martie, stil nou, în Buftea.