Și estul are cu ce. Doar că trebuie scormonit.

Culturile minore se confruntă cu două tendinţe majore în ceea ce privește aprecierea valorii artiștilor și a creaţiilor lor: pe de o parte hiperbolizarea și supra-aprecierea clasicilor, pe de altă parte ignorarea, insuficienta cunoaștere a pionierilor și a etaloanelor profesionale din perimetrul artelor aplicate sau abandonarea sub impresia desuetudinii lucrărilor lor.
Pe orizontala timpului ultimilor 120 de ani, istoricul artelor aplicate în România (mă refer aici în special la designul grafic) evoluează de la polonezul Witold Rola Piekarski, unul dintre cei mai reprezentativi artiști care au impus pe plan local stilul Art Nouveau - ca etalon prin lucrările publicate de editura Minerva, trece prin revistele avangardei (Contimporanul, Integral, Punct, Adam, Unu, 75 HP) - și Max Herman Maxy, poate primul brand designer autohton (Studio Maxy, Academia Artelor Decorative) care creionează declinările grafice ale formularisticii Uzinelor de Gaz și Electricitate din București, continuă cu Jules Perahim (printre altele unul dintre marii ilustratori de carte) și Iosif Molnar (deopotrivă pictor propagandist, dar și afișist sau desenator de timbre). Alături de ei se regăsesc, desigur, multe alte nume, insuficient cunoscute în prezent.




Mi-am permis să împrumut termenul de „arheolog” avansat de Angelo Mitchievici. în bună parte, parcursul dezvoltării acestui gen de arte este în faza incipientă de colectare, selectare, catalogare și cercetare de documente, iar până să ajungem la analiza vizuală, evoluţia stilurilor și la semiotică, trebuie să suplinim și lipsa instrumentelor primare de lucru: dicţionare specializate, ghiduri, lexicoane, enciclopedii sau biografii. Aș zice că dezţelenirea acestui patrimoniu fabulos,  fie că provine din zona politică și de propagandă, comercială sau culturală e strâns legată și de istoria economică, dar și de cea a presei și că redescoperirea va fi benefică pentru mai multe domenii nu doar al celui estetic.
Numărându-mă printre documentariștii proiectului Graphic Front, am sesizat însă că, dincolo de neajunsurile inerente unor astfel de iniţiative, numărul culegătorilor, pasionaţilor sau al colecţionarilor nu este deloc mic, iar coagularea demersurilor individuale sau de echipă poate duce pe termen mediu și lung la forme instituţionalizate de colaborare. Dacă în trecutul apropiat și în prezent cele mai multe (sau poate cele mai vizibile) sunt private îndrăznesc să sper că poate pe viitor ele vor fi realizate în parteneriat public - privat sau cel puţin prin implicarea specialiștilor în arhivistică și biblioteconomie, având în vedere că materialul brut este depozitat în biblioteci și muzee așteaptând să fie pus în lumină și valoare.
Aș vrea să semnalez ca și demers pozitiv și de urmat iniţiativa lui Alexandru Ciubotariu (Ciubi, Pisica Pătrată) care a reușit să pună pe picioare un Muzeu al Benzii Desenate și care a beneficiat de un spaţiu temporar de expoziţie în cadrul Muzeului Naţional de Artă Contemporană. Aceeași reţetă poate fi aplicată deopotrivă și pentru afișe, reclame, grafică de carte și de tipăritură etc. Nu îndrăznesc acum să vizualizez urmarea de peste ani, dacă se va concretiza într-un Muzeu al Designului Românesc sau va rămâne doar la stadiul de stand virtual pe internet, însă dacă un proiect de digitalizare cum este Dacoromanica a putut fi construit, entuziasmul primilor (re)descoperitori sper să nu se consume rapid sau prea devreme.



Pe scurt, se caută de la voluntari, la arheologi mai mult sau mai puţini cunoscuţi care să bată deopotrivă talciocurile, târgurile (incusiv cele virtuale, de tipul okazii.ro) sau anticariatele, la arhiviști care să scoată la lumină din depozite de la facturi la afișe, la manageri de proiect,  și până la curatori, editori sau finanţatori. Ca și întărire în toată această căutare aș completa cu prezenţa și dezvoltarea unor demersuri similare în spaţiul sud-est european, fie că sunt din Bulgaria (proiectul socmus.com) sau din Polonia (Tomasz Lachowski).

foto arhiva Mihai Tudoroiu