Speranța Rădulescu s-a stins din viață. Câțiva oameni din lumea ei îi duc deja dorul

Speranța Rădulescu (13.02.1949 – 21.01.2022) a fost etnomuzicolog, profesor doctor în muzicologie, cercetător principal la Muzeul Țăranului Român și la Universitatea de Muzică din București. S-a născut în Buzău, în 1949, a urmat studiile de compoziție muzicală (1967-1973) și a obținut doctoratul în muzicologie în 1984. A călătorit prin toată România împreună cu colegii ei mai tineri, mereu în căutarea artiștilor și a culturilor muzicale autentice, departe de orice tip de folclor televizat. Chiar și în ziua de azi puțină lume știe că ea este cea care a descoperit Taraful din Clejani. Formația din satul omonim a ajuns renumită în toată lumea la începutul anilor 90, pe atunci profesând sub numele de Taraf de Haidouks.

MARIANA HURJUI-SĂU
etnomuzicolog Muzeul Țăranului Român

În 2016 descopeream lumea muzicilor de tradiție orală prin ochii unui cercetător dedicat și onest, care își încuraja studenții să separe cântările tradiționale de „folclorul autentic” promovat de mass-media încă din comunism. Ni se propunea o alternativă reală: muzici cu timbruri aspre, ornamentică bogată, ritmuri libere, improvizație, variație, corelate cu realitățile sociale din diverse comunități. Eram studentă în anul al III-lea la Conservator și găsisem, în sfârșit, acel profesor strălucit, care s-a încumetat să respingă clișeele, să ignore traseele deja bătătorite și gloria de moment pentru a dărui, prin cercetări solide, o imagine sonoră veridică a folclorului muzical din România. De atunci doamna profesoară, așa cum îmi plăcea să-i spun, mi-a fost călăuză. Nu cu înverșunare, ci cu delicatețe și seriozitate a urmărit primele cercetări de teren, a corectat primele pagini scrise în timpul masteratului în etnomuzicologie, primele transcrieri muzicale, apoi teza de disertație și începutul tezei de doctorat. Am avut șansa să parcurgem împreună primii pași importanți în devenirea mea profesională. M-a privit cum cresc și s-a bucurat până la final de fiecare reușită, așa cum doar un om generos poate să o facă. De astăzi călătoria doamnei Speranța Rădulescu prin lume cotește brusc spre nemurire. Privirea ageră, zâmbetele calde și sfaturile înțelepte cu care mă întâmpina la fiecare întâlnire se vor preface în lumină și-mi vor fi inspirație. De astăzi dorul se așterne...

ȘERBAN ANGHELESCU
etnolog Muzeul Țăranului Român

Acum ai intrat în rândul celor nevăzute. În memoria mea ești vie, clară și dreaptă și luptătoare până la capăt, judecând subtil și nuanțat muzica de tradiție orală, realitatea cred supremă a existenței tale, dar te rog să nu te superi, uneori intolerantă cu oamenii, chiar cu cei mai apropiați. Pare absurdă credința că vei învăța să iubești mai mult, dar va fi așa. Îți aduc aminte de îndemnul cântecului de zori pe care l-ai respectat mereu în viața vizibilă: „Nainte să mergi / Să nu te sfiești!”

MARIA BALABAȘ
muzician, om de radio

Speranța Rădulescu m-a ghidat de la depărtare, fără să fi fost în cercul ei personal apropiat, fără să fi colaborat, întâlnindu-ne prea rar în spațiul public. Cred că plecasem pe drumul muzicii cu o viziune imperialistă: muzica era spațiul unde istoria era scrisă de succes și performanță, iar eroii erau cei despre care auzea ”toată lumea”. Speranța Rădulescu a fost dintre cei care au schimbat ceva în interiorul acestei viziuni; prin ea muzica a devenit locul mereu mișcător al expresivității umane, al unei istorii scrise fără eroi, dar persistente pe parcursul veacurilor. Suntem ce cântăm – iar realitatea aceasta poate fi extrem de diferită de valorile pe care credem că le căutăm sau le reprezentăm. Speranța Rădulescu lucra nu doar cu muzica, ci cu oamenii pe care-i descoperea ascultând, cu lumea despre care ei cântau și cu identitățile desprinse din lanțul acesta social. Un lucru imens. Demersul ei și al oamenilor asemenea ei a influențat enorm emisiunea Dimineața crossover de la Radio România Cultural și mi-a dat curaj mie ca om de radio și ca muzician, chiar dacă etnomuzicologia nu a devenit niciodată preocuparea mea principală. Sistemul de gândire și de cercetare impus de Speranța Rădulescu se poate aplica în multiple forme ale apropierii de muzică și, chiar, în felul de a ne trăi viețile. O îmbrățișare târzie și nenumărate gânduri de mulțumire.

BOGDAN IANCU
antropolog Muzeul Țăranului Român, SNSPA

A plecat dintre noi Speranța Rădulescu, una dintre cele mai importante cercetătoare pe care etnomuzicologia europeană le-a dat în ultimele decenii. Când ascultați 10 Prăjini, Le Taraf de Haïdouks și Fanfara Ciocârlia, când îl ascultați pe Napoleon, când asculați zeci de alte tarafuri și fanfare să vă gândiți o clipă la ea, pentru că pe majoritatea le-a adus pe scenă. O voce care și-a permis, alături de Anca Giurchescu și Vintilă Mihăilescu, să aducă manelele în conversația necesară despre muzicile pop(ulare) blamate de o parte a elitelor intelectuale. O colegă fantastică cu o energie debordantă și cu o ironie sanitară. Rigoarea ei veselă avea ceva mobilizator cum mi-e foarte rar să văd în ultimii ani. Speranța rămâne prin nenumăratele materiale colectate în zecile de incursiuni prin cam toate cotloanele geografiei României, prin muzicile aduse pe scenă, prin studiile minuțioase și cărțile bibilite irepoșabil, prin disponibilitatea de a practica o etnomuzicologie publică, deschisă la fenomenele pop și prin echipa cu care a colaborat și pe care a însuflețit-o. 

FLORIN IORDAN
muzeograf Muzeul Țăranului Român

Speranța a iubit lăutarii și muzica lor ca nimeni alta. Că le-a iubit muzica nu e greu de înțeles sau ar trebui să nu mai fie, după ce în ultimii ani și publicul românesc și-a descoperit comoara din bătătură. Dar i-a iubit nespus și pe ei, pe lăutari. Și le-a iubit tocmai condiția lor de țigani – aflați uneori în sărăcie extremă, alteori ducând-o ceva mai bine, dar cărând mereu un greu stigmat. Artiști niciodată apreciați pe de-a-ntregul, artiști marginali. Asta pentru că adeseori s-a simțit și ea o marginală: intransigența și curajul ei își găseau cu greu loc prin instituțiile românești. Și totuși, a existat un cerc – afară de cel minunat al lăutarilor – în care se simțea în largul ei. Aceasta era comunitatea internațională de etnomuzicologie, acolo unde priceperea, originalitatea și puterea ei de muncă erau cu adevărat valorizate. Probabil că amintirea ei va continua să dăinuie mai ales acolo.

LILA PASSIMA
coordonator secție educație muzeală/ curator

Hopa tropa prin Europa. 
"Nu știm alții cum sunt, dar noi ne simțim în muzeul nostru ACASĂ!" Și cînd pleacă cineva departe de ACASĂ și lui și nouă ni se face dor!

2022 începe cu o glumă proastă! M-aș lua în gură cu el, ca-n baladele cîntate din Teleorman, dacă aș avea vocea și urechea muzicală potrivită! și l-aș întoarce din drum ca să îmi iau rămas bun de la Speranța, în toiul unui concert de foc sau să mai stăm puțin de vorbă pe Aleea Samurcaș, adică eu să-i ascult ritmul repezit și plin de vitalitate al gîndurilor aproape cîntate cu voce tare. Despre muzică, lume, politică, lăutari și confuziile în care trăiesc o mare parte din semenii noștri cînd vine vorba de "folclorul autentic". Plecarea Speranței ne readuce brusc și dureros în mijlocul GALERIEI unde rândurile din față lipsesc: Horia Bernea. Irina Nicolau. Sorin Stoica. Petre Popovăț. Marius Caraman. Vintilă Mihăilescu. Și alți buni membri ai ei. Dac-aș putea întoarce din drum și timpul, aș vrea să mai petrec o seară spre noapte în curtea MȚR de Sărbătoarea muzicii. Să iasă foc din tălpile noastre și din inimile lăutarilor, să lumineze de bucurie mesele de praznic și sufletele să țîpure ca ăi mai buni de-i aducea Speranța să horească și să încînte domnii de la București. Rămînem însă cu darurile ei: o colecție de aur, unică prin complexitatea și diversitatea ei: Ethnophonie și muzicile lăutarilor din mai toate regiunile țării, premiată de Academia franceză Charles Cros, care a tropotit prin colțuri bune ale Europei și peste ocean, o arhivă pe măsură și o serie de cărți-reper pentru etnomuzicologia românească, rezultate în urma cercetării de aproape jumătate de secol. Dar mai ales ne rămîne același spirit de libertate creatoare care ne-a marcat întîlnirea sub același acoperiș: mțrul de ACASĂ. Tropotit bun Speranța!

COSTIN MOISIL
etnomuzicolog Universitatea Națională de Muzică, București

Mi-o amintesc în birou, cu o țigară între degete, povestindu-ne ce s-a întâmplat la conferința de la tocmai se întorsese; la crâșmă, cinstindu-i pe lăutarii a căror muzică o înregistrasem; aproape dârdâind, pe un frig strașnic, la priveghiul pentru Horia Bernea sau la înmormântarea mamei mele; în piață, la nu mai știu care miting împotriva FSN sau PSD. Când am cunoscut-o pe Speranța, avea aproape 50 de ani. Lucra la MȚR și lumea o cunoștea ca pe o excelentă profesionistă, cu o scriitură minunată și o hărnicie suspectă pentru colțul de lume în care trăiam. Mulți se fereau de ea: o socoteau iute, fără îngăduință, se temeau de limba ei ascuțită și de faptul că ar trebui să muncească mai mult decât erau obișnuiți. „Și cum te înțelegi cu Speranța?”, mă întrebau și nu mă credeau când le răspundeam că bine. Mie doamna Rădulescu mi se părea un om normal, profund civilizat, cu simțul umorului și dornic să împărtășească ce știa tinerilor învățăcei. Astăzi, după mai bine de 20 de ani, mă gândesc la Speranța în primul rând ca la un reper moral. Prețuiam la ea generozitatea, responsabilitatea, corectitudinea, empatia, curajul, dar cred că niciuna dintre aceste calități nu era mai presus decât alta, ci împreună îi ghidau acțiunile. Speranța era de neclintit când se bătea ca lăutarii să fie plătiți foarte bine, pe măsura eforturilor lor; sau când, la examenele unor studenți sau concursurile unor colegi, alții o presau să treacă cu vederea greșelile celor slab pregătiți sau încercau să o convingă că proba nu-i decât o simplă formalitate. Îndrăznesc însă să cred că Speranța era inflexibilă nu pentru că ar fi urmat litera unor principii (cum se întâmplă adesea cu cei virtuoși), ci pentru că se uita mereu la oamenii care ar fi avut de suferit dacă acțiunile ei ar fi fost nedrepte. Pentru că iubea oamenii, Speranța ura birocrația, lichelismul și bolșevismul. 

MIRELA RADU
muzicolog

Ceea ce îmi vine în minte în primul rând când îmi aduc aminte de Speranța este vocea ei. Avea o voce groasă (de fumătoare) și extrem de expresivă. Dar mie îmi plăcea să o ascult când vorbea cu lăutarii sau când avea o conversație care se vedea că îi face plăcere: cu o voce caldă și încurajatoare, aproape ca o mamă. La fel era și cu noi, colaboratorii ei mai tineri. Avea așteptări mari de la noi, dar și o pasiune și o forță absolut contagioase. Terenurile noastre împreună au fost pentru mine niște lecții de viață, de naturalețe. Speranța era ca peștele în lac și într-un context academic de cel mai înalt nivel, la fel ca și la o discuție pe prispa unui lăutar sau la o înregistrare a unei nunți țărănești. Am învățat de la ea lucruri pe care nu le înveți din cărți și nu pot decât să fiu recunoscătoare că am cunoscut-o și că mi-a fost aproape. Dumnezeu să o odihnească!

Ion Roman Perișan, Virgil Ciobanu, Speranța Radulescu, Cosmin Manolache


Speranța Rădulescu la Ștefănești, 2004


Alături de Vintilă Mihăilescu


Împreună cu soțul său, Valeriu Rădulescu (Vrancea, 2018).

Alături de Mișu Langă, vioară și Constantin Enache, țambal – Morunglav


Cosmin Manolache, Florin Iordan, Speranța Rădulescu


Cu Ion Roman Perișan – Avrămeni


Vintilă Mihăilescu, Bogdan Iancu, Speranța Rădulescu, Maria Balabaș


Ioan Pop – Hoteni, Vasile Soporan – Frata, Speranța Rădulescu


Speranța Rădulescu, Costin Moisil, Steliana Mocanu


Cu lăutari din Naipu. Petre Mihai, Speranța Rădulescu, Marin Duță, Gheorghe Stan


Cu Nicolae Pițiș – Lăpuș


Florin Iordan, Speranța Rădulescu


Împreună cu lăutarii din Naipu și Cosmin manolache și Florin Iordan


Cătălin Ardelean, Speranța Rădulescu, Adrian Pașca

Foto din arhiva Ethnophonie
Mai multe despre Speranța Rădulescu aici
Un dialog cu Speranța Rădulescu aici