Tablouri într-o expoziție, not by Musorgski. Maitec la Muzeul de Artă al României. Expunere sau inventar? (I)

A privi este o artă. Poți fi inițiat în tainele acestei ocupații. Majoritatea dintre noi vedem la fel, dar ceea ce înțelegem din informația văzută este infinit diferit. Putem privi cu mintea, cu inima, cu sufletul. Putem ”înțelege” sau putem ”simți” o imagine.
Rolul artei este și acela de a ne învăța ”să privim”, să operăm cu diverse laturi ale privitului. Arta este făcută de ”ceilalți” și privind-o învățăm despre noi. Din acest motiv muzeele și galeriile de artă ar trebui să funcționeze ca niște ghizi profesioniști care să ne introducă în această lume complexă a artelor și să ne cizeleze gusturile. Acolo, chiar și cei neavizați ar trebui să se simtă cumva luați de mână și purtați pe un traseu coerent și bine susținut. Fiecare expoziție ar trebui să fie un mic traseu inițiatic din care să ieși la un nivel superior. Felul în care este prezentată arta către public contribuie deasemenea la educarea acestuia, făcând imaginile și conținutul lor mai accesibile.
Aranjatul greșit al lucrărilor pe pereții unei expoziții poate dăuna grav expunerii în ansamblu și lucrărilor în particular. Panotarea este o meserie în sine, nu știu să vă spun unde se învață exact, poți învăța ”despre ea”, dar ca specializare nu am întâlnit-o încă la noi în țară. Nu ar strica măcar un curs dedicat acestei activități care reprezintă partea cea mai importantă a prezentării operei unui artist: expunerea.
Vă voi invita acum la Muzeul Național de Artă al României care propune pentru acest final de an un program expozițional cât se poate de interesant atât din punct de vedere al conținutului cât și al diversității:
- Corneliu Baba – confesiuni și jurnale
- Lemn, aur și lumină #Maitec
- 24 de argumente (neoavangarda românească)
- Sabin si Teodora Popp

Eu am decis să încep cu expozițiile Maitec și Corneliu Baba. Pentru mine acești artiști reprezintă niște figuri luminoase ce îmi amintesc de debutul meu în lumea artei în anii 80-90, când colindam galeriile și muzeele fixându-mi repere culturale, văzând cât mai mult, descifrând. În acea perioadă făceam foarte greu rost de vreun album de artă de calitate.
Lucrările soților Maitec se desprindeau din contextul Saloanelor Naționale care conțineau un fel de treceri în revistă a peisajului artistic la nivel oficial: cam aceiași artiști, unii cu propuneri diferite sau surprinzătoare, mulți cu aceleași căutări pe lângă care treceai și spuneai ”da, e cutare artist”. Sultana și Ovidiu Maitec reușeau să se eludeze acestei rutine a privitului, lucrările evidențiindu-se prin sinteza minimală, puritatea formală și o simplitate complexă.
Sultana Maitec aborda vibrații subtile în care auriul, fondul cu care a lucrat obsesiv, oferea acel echilibru la limita între materie și spiritualizarea acesteia. Mereu alegea compoziții foarte simple, centrate, dar care deveneau dinamice în zona vibrației ușoare a spațiului tabloului: în timp ce te mișcai, auriul era viu, propunând mereu alte nuanțe, alte profunzimi; fine diferențe de structură și rugozitate, de luciu; un desen abia schițat – economie de mijloace. Obsesia de a obține un maximum de expresie cu un minimum de elemente. Chiar și un simplu măr devine o temă cosmică.
Ovidiu Maitec avea același tip de disciplină a formei dominată de sinteză, puritatea volumelor, simetria dinamică prin micile diferențe de axe, de structură. Are o rigurozitate ce nu este rigidă și păstrează acea plăcere a lucrului cu materialul, atenția către texturi, finisări. Sculpturile sale lasă aerul să pătrundă în structura profundă a formei, desființând o delimitare foarte strictă de spațiul înconjurător, au un caracter monumental chiar și când au dimensiuni mici.
Cu această plăcută rememorare am intrat în expoziția Maitec – Lemn aur lumină. M-am oprit surprinsă. Sunt multe lucrări. Dar... a dispărut spiritul lor. A dispărut sensul căutării artiștilor. Este un efort să pot privi o singură lucrare. Toate, mici și mari sunt înghesuite una lângă cealaltă, își ocupă spațiul de percepție, se amestecă într-un soi de expoziție improvizată. Toată expunerea seamănă cu o inșiruire a unor obiecte, puse la inventariere într-un depozit, nicidecum o simeză demnă de un muzeu național de artă, reper de bază al culturii acestei țări. Nici o singură pictură nu își dezvăluie acea forță minimală cu care o încărca Sultana Maitec, simplificând până rămânea numai expresia pură, ideea. Nici o sculptură Ovidiu Maitec nu invadează spațiul, arătându-și forța monumentală. Toate aglomerate, toate fără aer, toate murdărindu-se reciproc, deranjându-se. În plus, o parte din lucrări sunt agățate peste niște printuri de mari dimensiuni cu imagini din expozițiile artiștilor de la Sala Dalles din anii `80. Trecând peste suprapunerile nefericite, observăm acolo că cei doi nu iși expuneau lucrările în maniera în care ni le prezintă MNAR astăzi.
Pot să mă uit ca un ”cunoscător” și să fac efortul de a desprinde lucrarea de context dar chiar și pentru un ochi exersat acest lucru este dificil.

Câteva principii simple de panotare
Există o interdependență între o operă de artă și spațiul care o găzduiește. Atunci când discutăm o lucrare de artă în sine este strict o cercetare științifică, e similar cazului când analizăm mușchii de pe un ecorșeu și ne apropiem de caracteristicile lor fizice, mecanice: ”înțelegem”, ”învățăm”. Este departe de experiența corpului ca întreg, rămâne o fațetă ce ne aduce mai aproape de înțelegerea reprezentării și funcționării. Tot așa plasăm o pictură într-un spațiu neutru – într-o carte, pe un site, pe un mare perete alb – o privim doar pe ea. În realitate,adesea, situația va fi diferită. Vom privi lucrarea într-un spațiu anume iar locul acela va deveni un context în care e prezentată opera de artă.
Pornind de la această nevoie de a avea experiența corpului complet al artei, există numeroase tendințe expoziționale contemporane care înglobează din start spațiul înconjurător în lucrare: instalații; land-art; happening și performance; art and situu; arta imersivă. Este depașită separarea convențională. Se caută simbioza artei cu spațiul ca relație ambivalentă unde cele două entități se pun în valoare, se potențează, se completează organic, se chestionează. Din ce în ce mai des apar expoziții care creează spații complete. Prezentarea aceleiași lucrări în contexte diferite îi poate schimba sensul de percepție sau devine un demers în sine (Burghezii din Calais-Candida Höffer).
Dar revenind la simplul act obișnuit de a agăța o pictură pe un perete, există variante relativ simple și verificate care funcționează:

    •    Crearea unui spațiu cât mai neutru în care lucrarea să poată fi privită fără a fi bruiată de prea multe accidente (cromatice, de textură, proximitatea altor lucrări, ornamente, obiecte, etc.) – banalul perete alb.
    •    Spațiul neutru alocat lucrării variază în funcție de dimensiunile acesteia. În cazul unei lucrări mari avem nevoie de mai mult spațiu, atât în jurul lucrării cât și spațiul necesar percepției: privitorul se îndepartează pentru a vedea lucrarea în totalitate.
    •    Putem folosi culoarea pe perete pentru a potența o anumită atmosferă sau a pune în valoare una sau mai multe lucrări.
    •    Putem asocia lucrări în dispuneri alăturate, putem forma grupuri de lucrări care împreună devin mai bogate, mai elocvente.
    •    Uneori mai puține lucrări expuse sunt de preferat unui număr excesiv de lucrări ce se deranjează reciproc și vom reduce numărul exponatelor de dragul coerenței spațiului.
    •    Putem folosi arhitectura spațiului în armonie sau în contrast cu lucrarea. Pictura nu mai este dependentă de arhitectură, dar ele rămân interdependente.

Grupare de lucrări cu mere, diverse sortimente

Atât de singură, pe marmura rece cu pătrățele

Vedere din expoziția Maitec, privind lucrări printre lucrări

Perete cu print, lucrări și sculptură, dispunere tip random

Obiecte printre picturi, pentru două s-au găsit socluri băncuță

Scara măgarului

Sculpturi de Ovidiu Maitec pe fundal de print cu lucrari